Călătorie către suflet, pe Muntele Athos. Alex Dima și Cristian Corchiș au trăit câteva zile la Schitul Lacu
„Muntele Athos și întoarcerea la suflet”, partea I. În Duminica Învierii vă invităm într-o călătorie pe Muntele Athos, leagănul ortodoxiei, ultima fereastră către vechiul Bizanț, și locul în care mulți L-au găsit pe Dumnezeu.
În aceste vremuri agitate, în care bunătatea și buna înțelegere dintre oameni par că sunt în pericol, noi vă invităm, cu ajutorul viețuitorilor din Sfântul Munte și la o călătorie către suflet. Să fim mai buni, mai înțelegători și înțelepți. Colegii mei Alex Dima și Cristian Corchiș au trăit câteva zile alături de părinții din Schitul Lacu.
Vârful Athonului, cel mai înalt loc din Muntele Athos, fâșia de pământ aruncată în Marea Egee, lungă de mai bine de 60 de kilometri și lată de 10. Aici, zi și noapte, 2 mii de călugări se roagă în mănăstirile agățate de stânci și vremurile când aceste locuri făceau parte din Vechiul Bizanț, adevărate ferestre prin care cel care pătrunde în ele are șansa să privească spre o istorie veche de mai bine de 1600 de ani, dar mai ales are prilejul să se întâlnească cu el și cu Dumnezeu. Asta au căutat și caută în continuare viețuitorii acestor locuri și pelerinii care ajung în Sfântul Munte, cei mai mulți, din România.
În Athos sunt 20 de mănăstiri mari, cu viață de obște, în care totul este la comun, călugării se roagă împreună, mănâncă și muncesc laolaltă și ascultă de un stareț. Acest stil de viață se numește chinovie. Pe munte sunt și 12 schituri și multe chilii așezate în preajma marilor mănăstiri. În mai toate, viața este idioritmică, adică monahii au propria organizare, au dreptul să dețină proprietăți și bunuri, să își organizeze independent modul și timpul în care se roagă, dar sunt sub îndrumarea uneia dintre cele 20 de mănăstiri mari.
În Athos, românii au două schituri: Prodromul și Schitul Lacu.
În Schitul Lacu, călugări și pelerini sărbătoresc Paștele, se roagă și se bucură împreună. Candelabrele din biserica ridicată la începutul lui 1900 sunt mișcate, un ritual athonit, care simbolizează dansul de bucurie al îngerilor la Învierea Domnului. Totul se întâmplă la lumina lumânărilor și în fumul înmiresmat de mirodeniile aduse din Etiopia. În Sfântul Munte se ajunge doar pe apă, cu barca sau vaporul, de pe care ai ocazia să vezi grandioasele mănăstiri vechi de secole, în care e foarte puternic cultul Fecioarei Maria, căreia îi este închinat întregul munte, care e mai cunoscut ca Grădina Maicii Domnului. Femeilor le este interzis accesul, în primul rând pentru a nu-i ispiti și distrage din lumea lor pe călugări. E a doua oară când ajung aici, cu gândurile și apăsările zilelor pe care le trăim. M-am oprit în portul mănăstirii Sfântul Pavel, unde m-a așteptat fratele Alexandru. Cu mașina de teren, până în Schitul Lacu faci până într-o oră, pe un drum care șerpuiește pe versanții abrupți ai muntelui. Schitul e ascuns într-o văgăună.
Când auzi de Schitul Lacu, ai fi tentat să crezi că numele vine de la un… lac. Care ar putea fi pe undeva pe aici. În limba greacă, Lakkos înseamnă văgăună sălbatică, un loc greu accesibil. De aici numele acestui loc. Văgăuna începe de la nivelul mării și urcă pe această vale în care acum trăiesc 60 de români, departe de lume. Au format un sat.
În micuțul sat sunt 20 de chilii împrăștiate pe vale sau agățate de munte. M-au găzduit călugării din Chilia Buna Vestire. Părintele Paisie este aici de mai bine de 30 de ani. Mi-a ieșit în cale cu o kerasma, o tratație pentru pelerini.
„Aici avem un lichior de mastică. În greacă se numește mastiha cu „h”. Și este făcut dintr-o rășină care crește sau curge pe un copac din insula Hios, din Grecia, Insulele Greciei.”
Așa sunt întâmpinați pelerinii în tot muntele. Distanța dintre mănăstiri e mare și pelerinul are nevoie de o gustare pentru a prinde un strop de energie înainte de a pătrunde în biserică, pentru ca, odată întremat, să nu se mai gândească la ale trupului, să se poată bucura de loc și să dea atenție sufletului, în simplitate.
PĂRINTELE PAISIE: „Dumnezeu este foarte simplu. Este atât de simplu încât noi, în complicarea noastră, nu-L mai putem distinge. Deci noi ne-am complicat, da? Noi ne-am sofisticat. Din păcate.”
În Chilia Buna Vestire sunt 16 viețuitori. Părintele Ștefan e stareț. A venit în Sfântul Munte la mijlocul anilor ’80, la Schitul Prodromul. Era deja călugăr și e unul dintre puținii români care au sosit aici în acele vremuri. La sfârșitul anilor 1800, în această vale erau o sută de călugări români. În perioada comunismului, numărul lor a scăzut dramatic. Așa se face că, la începutul anilor ’90, în tot Schitul Lacu mai erau doar 2 călugări bătrâni. Chiliile erau dărâmate.
PĂRINTELE ȘTEFAN, STAREȚUL CHILIEI BUNA VESTIRE: „Era în paragină și chiar pe un părinte de la Sihăstria care a stat aici nu știa nici limba greacă, era și bătrân, nu putea să se descurce, și tot veneau la Prodromu: „Haide, te rog, vino, te rog, vino, te rog, că e nevoie la Schitul Lacu.” Nu mă trăgea inima, pentru că e un loc foarte retras, așa îl vezi numai ce e rău, cum spun grecii: „Nu putem sta acolo, Doamne ferește, nu vezi marea, marea să se vadă, deschidere, marea.””
Părintele Ștefan s-a mutat aici în 1992 și s-a apucat să reclădească locul și obștea, formată în mare parte din călugări tineri, veniți din România. Ceva mai la deal de chilia starețului Ștefan, ascunsă în pădure, este chilia Sfântul Artemie. Părintele Dosoftei e stareț. A ajuns în Schitul Lacu în 1991, cu banii strânși de părintele Ilie Cleopa. Trebuia să ajungă la Ierusalim. A ajuns în Athos.
PĂRINTELE DOSOFTEI: „Părintele Cleopa spovedea în chilie la mine și în fiecare vineri tot îmi dădea banii pe care îi aduna, mi-i dădea mie. Eu mă pregăteam de mers la Ierusalim… și am pus viza…”
În 1993 a venit și fratele său, călugărul Pimen, proaspăt eliberat din armată, acum starețul chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Părintele Pimen e cunoscut credincioșilor din țară. A scris aproape 20 de cărți și a pornit site-ul chiliaathonita.ro, unde le vorbește oamenilor. Și oamenii vin și-l caută, iar el îi ajută să fie mai buni.
 (11).webp)
